Postări populare

vineri, 23 ianuarie 2015

Niccolo Machiavelli - Princepele


“It is not titles that honor men, but men that honor titles” 

Sadovschi Armand, Rise, grupa 1 
Niccolo Machiavelli s-a născut și a murit la Florența. El este un simbol pentru Renaștere. Ca toți marii reprezentanți ai Renașterii, acesta era interesat de multe și vaste domenii precum: diplomația, arta guvernării, arta războilui, filosofia politică, istoria și literatura clasicilor antici. Tinerețea sa a fost marcată de măreția Florenței conduse de Lorenzo de Medici Magnificul. Datorită acestui mare lider umanist, Florența a înflorit din punct de vedere cultural și se poate spune că era centrul cultural și artistic al lumii în acea perioadă. În 1494 (anul în care familia de Medici a fost înlăturată de la putere), Machiavelli își începe activitatea ca simplu contabil. În 1498 Florența devine republică. Acesta este momentul de ascensiune al diplomatului umanist. Este trimis în misiuni de negociere pe lângă regele Franței, scaunul papal și împăratul Sfântului Imperiu Roman de neam german. Cunoaște principalii lideri ai acelei epoci și observă strategiile lor politice.
Era o perioadă în care Italia era împarțită în multe orașe-stat ce se luptau pentru supremație. Mai mult, Franța și Spania au invadat de mai multe ori spațiul italian. Chiar și Imperiul Otoman reprezenta un posibil pericol. Paul Kennedy, în lucrarea sa Ascensiunea și Decăderea Marilor Puteri”, stipula că nu era deloc clar că în secolul XV Europa va deveni centrul lumii. Statele europene erau divizate și subdezvoltate față de zona islamică sau față de Imperiul Chinez. Armatele lor erau mai puțin numeroase și principii europeni se luptau mereu pentru supremație. Și totuși, acestă divizare a favorizat dezvoltarea rapidă a spațiului european. Nu este întâmplător că Renașterea a apărut în Italia. Concurența dintre principi i-a facut să angajeze armate de mercenari. Cu timpul, principii au cerut din ce în ce mai multă eficiență militară și economică. Motivați de lupta pentru tot mai multă putere și influență, au favorizat inovația artiștilor și oamenilor de cultură. Într-un fel, spațiul european era mai capitalist și bazat mai mult pe concurență decât celelalte zone ale lumii.
            Între 1503 și 1506, Machiavelli organizează apărarea Florenței și se bazează pe recrutarea localnicilor. În 1512, Republica este dizolvată și familia de Medici recapătă puterea. Machiavelli este arestat și exilat în San Casciano sub acuzația că ar fi complotat împotriva familiei de Medici. Acolo își scrie marile sale opere. A scris o carte de istorie: „Discurs asupra primelor zece cărți ale lui Titus Livius”, ce punea mult mai mult accent pe elementele neprăvăzute și capriciile omenești. „Arta războiului” este unul dintre cele mai celebre tratate militare din istorie. El aduce în discuție istoria militară a romanilor, reforma lui Gaius Marius prin care armata romană s-a profesionalizat, istoria militară a evului mediu, precum și exemple contemporane cu acesta. Se discuta despre avantajul terenului, formații de luptă, cum să îți asiguri liniile de aprovizionare, cum să îți organizezi tabăra și alte lucruri fundamentale pentru arta războiului.”Istorii Florentine (1525) interpretează cronicile orașului, din punct de vedere al cauzalității istorice. Machiavelli a fost, de asemenea, autorul biografiei Viața lui Castruccio Castracani (1520), precum și al câtorva poeme și o serie de piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută e Mătrăguna (1524), o critică acidă și obscenă a corupției societății italiene contemporane. Multe dintre scrierile sale au anticipat formarea statelor naționaliste.”[1]
Capodopera sa este considerată “Princepele”, scrisă în 1513. Când auziți de Niccolo Machiavelli sau de Princepele, vă gândiți la celebrul dicton scopul scuză mijloacele. Totuși, acesta nu a folosit niciodată aceste cuvinte și fragmentele care fac acestă aluzie se referă la un bine general, binele statului. Voi trata mai târziu acest aspect. A fost motivat să scrie tratatul deoarce încerca să câștige bunăvoința familiei de Medici, dedicând acestă carte nepotului lui Lorenzo de Medici Magnificul. Machiavelli a fost un vizionar care a sperat într-o posibilă reunificare a Italiei. El a gândit tratatul ca pe un ghid pentru un lider ambițios și plin de calități care să ridice statele italiene și să răzbune umilința produsă de către francezi, spanioli și de către mercenarii elvețieni. Chiar a crezut că un principe ce fusese contemporan cu el ar fi putut realiza acest deziderat dacă nu ar fi avut ghinionul de a se îmbolnăvi. Este vorba despre Cesare Borgia, fiul lui Rodrigo Borgia care a fost Papa Alexandru al VI-lea. Iată ce spunea Machiavelii despre Cesare Borgia, numit de către oameni ducele Valentino: „Așadar, acela care într-un stat nou socotește că este necesar să se asigure împotriva dușmanilor, să-și câștige prieteni, să învingă fie prin forță, fie prin înșelăciune, să se facă iubit și temut de popor, urmat și respectat de soldați, să-i nimicească pe aceia care pot sau trebuie să-i dăuneze, să înnoiască prin legiuiri noi vechile orânduiri, să fie sever și recunoscător, mărinimos și darnic, să nimicească armata necredincioasă, să-și alcătuiască o alta, să-și păstreze prietenia regilor și a principilor în așa fel încât aceștia să-i facă bucuroși favoruri sau să-i facă răul cu teamă, acela, așadar, care socotește că toate acestea sunt necesare, nu va găsi o pildă mai apropiată și mai convingătoare decât faptele acestui om”.
Contest ideile unor gânditori din secolul XX și XXI care divinizează progresele știintei și consideră că au inventat roata. Aceştia spun că știința politică și relațiile internaționale au apărut la sfârșitul secolui al XIX, că partidele politice au apărut în urmă cu două secole, că ideea de naționalism a aparut în secolul XIX și că globanizarea e un fenomen recent. Machiavelii reprezintă unul dintre cele mai bune exemple în acest sens. Oare de ce mulți oameni de afaceri s-au inspirat din Princepele și alte tratate clasice? Știința politică și relațiile internaționale au apărut ca științe academice la sfârșitul secolului XIX, dar ele au existat în fapt de când au apărut primele orașe-stat. Ce este lucrarea Arta Războiului a lui Sun Tzu, dacă nu un excelent tratat politic și militar?  Ambasadorul Machiavelii nu reprezintă oare un exemplu de urmat în relațiile internaționale? Nu au existat dintotdeauna relații dimplomatice între state? Acesta credea că un principe trebuie să învețe din istorie și de pe urma faptelor oamenilor mari. Nu sunt, din punct de vedere pragmatic, partide politice, toate acele alianțe și comploturi realizate de către nobili? Ei doreau să obțină și să păstreze puterea. Dar conflictele religioase dintre mișcări protestante și catolice din interioriul unui stat? Nu a fost o formă de socialism ceea ce a facut Gaius Iulius Cezar când s-a folosit de marele mase de oameni pentru a înfrânge aristocrația coruptă? De ce romanii si grecii îi considerau pe toți ceilalți, barbari și de ce Platon a sugerat că grecii  ar trebui să nu se mai lupte între ei și să-și îndrepte atenția către pericolul barbar? De ce statele grecești, ce se luptau pentru supremație, s-au aliat împotriva imperiului persan când acesta amenința întreaga peninsulă? Când Imperiul Roman s-a aflat la apogeu, romanii nu îi priveau cu superioritate pe toți ceilalți? Nu au existat și atunci forme de rasism? Preocupările multiculturale ale lui Machiavelii, faptul că a călătorit prin multe locuri ale Europei și faptul că perioada era marcată de descoperiri de noi pământuri nu îl fac pe acesta un reprezentat al globalizarii înca din secolul XV? Sigur că partidele nu aveau o ideologie clară, sigur că naționalismul nu era bine definit și nu se referea la apartenența la o cultură, limbă, etnie, religie dominantă etc, dar putem găsi muguri ale acestor idei cu mult înainte de secolul XIX. Ceea ce vreau eu să spun un om de stat nu trebuie doar să studieze politica din perspetiva oferită de ultimele două secole. Știința politică și relațiile internaționale ar trebui să folosească metodologiile noi pentru a studia mult mai adânc fenomenul politic. Actualitatea nu îți poate oferi o cultură politică completă. Întreaga istorie ne oferă foarte multe exemple din care putem învăța. Și nu mă refer la a găsi etape ale istoriei ca Hegel sau să gândim în mod evoluționist. Spun doar că o astfel de cercetare ne-ar face să ne înțelegem mai bine și ne-ar putea oferi surse de inspirație ce vor încuraja inovația pentru crizele ce vor urma, îmbinând vechiul cu metodele contemporane și construind noul. De exemplu, Revoluția Industrială a adus și poluare. În prezent, există tot mai multe mișcări ecologiste, dar anticii erau ecologiști prin educație și religie. Au apărut tot mai multe idei de încurajare a biomimeticii, adică o știință care să inventeze lucruri noi, inspirate din natură.
Lupta politică a fost la fel de la începuturi. Războiul nu s-a schimbat nici el. Doar conceptele, mijloacele, tehnica și armele au evoluat și au devenit mai sofisticate, dar natura fundamentală și structura politicii a rămas la fel deoarce omul, în esența sa, a rămas neschimbat. Acesta este și mesajul lui Machiavelli: ”nu am aflat între toate câte sunt ale mele nimic care să-mi fie mai scump și pentru care să am mai multă prețuire decât acea cunoaștere a faptelor săvâșite de oamenii mari, pe care am dobândit-o de-a lungul unei bogate experiențe a lucrurilor petrecute în vremurile noastre și prin lectura neîntreruptă a celor din antichitate”. Să luam exemplul manipulării. Concluzia lui Bogdan Teodorescu din Cinci Milenii de Manipulare este grăitoare:După 5000 de ani de organizare socială nu trăim într-o lume fără manipulare și nici într-o societate fără cenzură(...). Modernizarea individului a dus mimetic la modernizarea manipulării aplicate lui, astfel încât raportul dintre el și sistem să rămână, în fapt, mereu același.
Să revenim la Machiavelli. Princepele a fost rezultatul unei vaste culturi și a unei personalități filosofice. Autorul este mereu acuzat de pragmatism fără umanitate. Din contră, opera s-a a fost răstălmăcită de oameni cu o micime sufletească vădită. El nu a fost nemilos, nu a fost nici pe departe inuman sau crud peste măsură. În primul rând, greșim că judecăm un personaj istoric fără să înțelegem mentalitățile epocii lui. În al doilea rând, el și-a asumat o oarecare cruzime necesară oricărui lider pentru a construi ceva trainic. Era chiar un sacrificiu tragic să fii principe: ”acela care renunță la propria lui liniște pentru liniștea altora pierde pe a lui înșuși, iar de la ceilalți nu primește în schimb nici o recunoștință”. Dacă e să fiu critic, îl pot acuza pe Machiavelli de prea mult “umanism”. Acesta nu a realizat în întregime cât de întunecată este calea unui lider și ce efecte negative poate avea asupra conștiinței.
A relativizat ideea de bine și de rău. Credea că în unele cazuri, este bine să faci rău și este rău să faci bine. Un stat nu poate exista dacă nu are și o funcție de asuprire ce menține ordinea. Pe de altă parte, un lider care vrea să facă bine poporului poate să aibă o concepție mult prea înaintată și lumea să nu-l înțeleagă iar acest lucru poate duce la destrămarea statului: ”acela care ar voi să-și proclame oricând și oriunde încrederea lui în bine ar fi cu necesitate doborât de ceilalți care sunt în jurul lui și care nu sunt oameni de bine”. Țin minte că am întrebat un francez ce părere are despre Napoleon Bonaparte și despre visul lui, Imperiul Universal. Acesta a răspuns că a fost un mare lider dar că ambiția lui a fost mult prea înaintată față de concepțiile și puterile francezilor și că acest lucru a făcut ca în cele din urmă Napoleon să-i conducă pe oamenii de rând spre suferință. De altfel, “există o ediție comentată de către Napoléon Bonaparte pe parcursul mai multor etape ale vieții acestuia, înainte de Bătălia de la Waterloo, când a fost înfrânt de către britanici și prusaci.”[2](Princepele)
Machiavelli considera că un principe trebuie să fie omenos, dar în același timp să se comporte ca un animal. Princepele trebuia să-și depășească condiția, să fie atât om, cât și animal:”Trebuie să fii vulpe pentru a recunoaște cursele, și să fii leu, pentru a-i speria pe lupi.” Este oarecum o anticipare a supraomului. Prin aceste două idei, cartea a reprezentat o posibilă sursă de inspirație pentru Friedrich Nietzsche. Machiavelli a stabilit principalele atribute ale unuil lider: capacități analitice care să îți permită mereu să-ți dai seama ce gândesc și cum vor acționa ceilalți, și capacități de disimulare care te pot face să-ți ascunzi mereu intențiile și gândurile.
Firea gânditoare a lui Machiavelli se relevă din propriile mărturisiri:”Nu mă rușinez de a vorbi cu ei și a-i întreba de cauzele faptelor lor. Iar ei, cu omenia lor, îmi răspund; vreme de patru ceasuri nu mai simt nici o plictiseală, uit orice mâhnire, nu mă tem de sărăcie, iar moartea nu mă sperie; sunt cu toată ființa mea în tovărășia lor.
Departe de a fi un om fără scrupule, acesta ne oferă o imagine ce îl poate încadra ca preromantic:”După ce ies din pădure mă abat pe la un izvor, iar de aici mă duc într-un loc al meu unde am întins plase și tivlitoare de prins păsări; am cu mine o carte, un Dante, un Petrarca, sau unul dintre poeții aceștia mai mici, ca Tibul, Ovidiu și alții; citesc despre patimile lor de dragoste, și iubirile acestea îmi aduc aminte de ale mele; astfel, prins în gânduri plăcute, îmi petrec o bună bucată de vreme.
Dă dovadă chiar de modestie când i se adresează lui Lorenzo al II-lea de Medici: “De asemenea, nu aș voi să se judece drept prea mare încredere în sine faptul că un om de condiție joasă și umilă îndrăznește să trateze despre guvernarea principilor și să dea reguli cu privire la acestea; căci așa precum cei ce desenează locuri din natură se așază jos în câmpie spre a putea privi cu atenție înfățișarea munților și înălțimilor, iar pentru a cunoaște văile se urcă sus pe culmi, tot astfel, pentru a cunoște bine firea popoarelor, trebuie să fii tu însuți principe, după cum pentru a cunoaște pe cea a principilor trebuie să fii om din popor.” Cred că el anticipează aici diferența dintre politolog și om politic. Politologul este interesat de studiul fenomenului politic și are dreptul de a vorbi despre el din punct de vedere teoretic chiar dacă nu face politică. Machiavelli întruchipează rarele cazuri în care un bun politolog este şi un bun om politic. Mai merită precizat că un principe trebuie să fie ca toți cei din popor, ca mulțimea să simtă că îi reprezintă, dar în același timp trebuie să arate că este superior fiecăruia dintre ei pentru a avea autoritatea necesară guvernării. Nu este astă idealul către care tinde orice campanie electorală de azi?
Voi încerca să rezum cum ar trebui să fie și ce ar trebui să facă un principe care să lase ceva în urmă. În primul rând, Machiavelli definea statul ca fiind ori republică ori principat. Principatul era de mai multe feluri. Principatul ereditar, care se moștenește, și principatul nou. Principatul poate fi în întregime nou sau poate fi un teritoriu adăugat principatului ereditar. Principatul ereditar poate fi mai ușor de conservat fiindcă principele nu trebuie decât să urmeze linia tradițională a guvernării iar supușii îl vor asculta deoarece ereditatea îi conferă legitimitate. Mai exista și principatul civil, cel obținut fie prin sprijin popular, fie prin sprijinul aristocrației. Este preferabil să te sprijini pe suportul celor mulți deoarece ei nu își doresc decât să nu fie asupriți și sunt mai puternici prin numărul lor. Pe nobili este foarte greu să îi mulțumești și vor fi mereu predispuși să te considere egalul lor. De asemenea, mai există si principatul ecleziastic, bazat pe religie.
Principatele noi sau mixte sunt mult mai instabile: ”oamenii își schimbă bucuros stăpânirea în credința că vor avea alta mai bună, ceea ce îi face să ridice armele asupra celui care domnește asupra lor; dar se înșală, pentru că experiența le arată apoi că starea lor a devenit, de fapt, mai rea.” Cred că acest lucru este valabil și azi, mai ales prin exemplul Primăverii arabe, unde revoluțiile democratice au dus la noi dictaturi și regiumuri autoritare, iar economia a scăzut și mai mult. Un principe nou va fi urât de către popor, cel puțin la început, deoarce orice cucerire aduce cu sine abuzuri din partea armatei cuceritoare. Dacă ai complotat cu o mișcare din interioriul statului cucerit, va fi foarte greu să îi răsplătești pe aceștia și să-i faci să-ți fie recunoscători și îndatorați. Cel mai bun exemplu este tot Napoleon, care și-a promovat ofițerii la gradul de general, mareșal sau chiar de rege iar aceștia l-au trădat la primul semn de slăbiciune.
Oricât de puternic ar fi un principe, acesta are nevoie de ajutorul sau colaborarea tacită a locuitorilor pentru a putea păstra un teritoriu cucerit. Dacă cei de pe teritoriul nou cucerit au aceeași limbă, ei sunt mai ușor de stăpânit. Dacă au o cultură și legi diferite este foarte greu de controlat noua stăpânire:”pe unii oameni trebuie ori să-i iei cu binele, ori să-i distrugi cu totul”. Soluția pașnică ar fi ca principele să se mute în regiunea cucerită pentru a supraveghea mult mai bine orânduirile. Să țină armate mari pe post de garnizoană este un lucru nociv deoarece aceste sunt foarte costisitoare și produc abuzuri și dezordine:”el nu trebuie să ia seama doar la dezordinile prezente, ci și la cele viitoare, și pe acestea să le preîntâmpine folosind întreaga lui pricepere”. Înființarea unor colonii este cea mai bună soluție deoarece nu îngreunează economia, sunt loiale și aduc stabilitate.
Legat de armate, el militează pentru formarea forțelor proprii. Mercenarii luptă doar pentru bani, dar nu sunt dispuși să moară pentru tine. Armatele aliate sunt și mai rele fiindcă te pot ajuta dar dacă te bazezi pe ele, acestea te vor face prizonierul lor din momentul în care îți înfrângi inamicul.
O întrebare fundamentală pentru Machiavelli a fost dacă un principe trebuie sa fie iubit sau sa fie temut. Răspunsul ar fi că ideal ar fi să fie amândoua, dar e preferabil să fii temut. Oamenii aleg pe cine să iubească iar simpatia opinii publice este volatilă. Cel care este temut nu trebuie să fie și urât de către popor. Cruzimea sa trebuie să fie mereu justificată și represiunea trebuie să fie rapidă. Dacă represiunea crește treptat, va crește și nemulțumirea populației. În loc să fii temut și respectat ca un lider ce încurajează legea și ordinea, vei fi perceput ca un tiran iar asta îți va aduce decăderea: “un principe înțelept trebuie să se sprijine pe ceea ce depinde de el, iar nu pe ceea ce depinde de alții”.
Machiavelli a militat mereu pentru acțiune și muncă susținută în stilul eticii protestante. Cel care obține puterea din noroc, o obține ușor dar o pierde tot așa de ușor. Cel care prin propriile virtuți luptă pentru putere, o va obține greu, dar o va pierde foarte greu:”Dorința de cucerire este, într-adevăr, un lucru foarte firesc și foarte obișnuit, iar aceia care pot să-i dea curs și care o și fac vor fi întotdeauna lăudați, sau, oricum, nu vor fi dezaprobați.” Aici se află esența gândirii lui. Un principe nu poate fi supus normelor morale specifice maselor de oameni deoarce el este pus în situații cu totul speciale. Un principe trebuie să lupte pentru binele statului, iar binele statului poate fi un rău moral. Un principe trebuie să obțină rezultate și va fi aclamat, asta e tot ce contează. De aici provine celebrul scopul scuză mijloacele:”Princepele să-și propună, deci, să învingă în luptă și să-și păstreze statul, iar mijloacele lui vor fi oricând socotite onorabile și fiecare le va lăuda. Pentru că oamenii obișnuiți sunt atrași numai de ceea ce pare și de succesul unui lucru”.
Familia de Medici nu a mai avut niciodată încredere în Machiavelli. Acesta a rămas în exil pentru tot restul vieții sale. Lorenzo al II-lea de Medici este înlăturat de la putere și repulica este restaurată în anul 1527. Machiavelli este suspectat că ar fi loial familiei de Medici și moare în același an la Florența, la vârsta de 58 de ani. Se poate spune că soarta a fost necruțătoare și ironică cu el. Și-a dedicat întreaga viață Florenței. Omul pe care l-a admirat cel mai mult în tinerețe a fost Lorenzo de Medici Magnificul, dar acesta a fost înlăturat de la putere chiar în anul în care Machiavelli își începea cariera. Prin propriile sale calități, ajunge să ocupe funcții politice importante și devine un lider influent, dar republica este dizolvată și este trimis în exil. Își declară loialitatea față de familia de Medici, dar acest lucru nu îi permite să ocupe o funcție politică. Poate tot acest ghinion i-a facut cel mai mare bine. Sau poate că în ciuda vicisitudinilor soartei, acesta a reușit să rămână în istorie ca un mare gânditor umanist tocmai datorită refuzului său de a se împăca cu destinul. Să observăm concepția sa foarte plastică: “Și eu asemăn soarta cu una dintre acele ape distrugătoare care, atunci când se înfurie, inundă câmpiile, distrug copacii și casele, iau pământul dintr-o parte și îl duc în altă parte, și fiecare fuge dinaintea lor; fiecare cedează în fața violenței lor fără a putea să li se împotrivească în vreun fel. Cu toate că aceste ape sunt astfel precum le-am arătat, atunci când vremea este liniștită oamenii pot lua măsuri și să construiască zăgazuri și diguri, așa încât, dacă apele vor crește din nou, ele sau se vor scurge printr-un canal, sau furia lor nu va mai fi nici atât de nestăvilită, nici atât de păgubitoare.
Exilul i-a dat șansa lui Machiavelli să dăruiască posterității ce avea el mai scump. Poate că nu a reușit să se impună ca lider politic în timpul vieții sale. Chiar și așa, putem spune că el a obținut nenumărate cuceriri prin principii și liderii ce au fost inspirați de opera sa. Chiar dacă nu a ajuns niciodată principe, Niccolo Machiavelli merită cel mai mult postulatul pe care îl folosea când vorbea de oamenii mari pe care i-a admirat atât de mult: “Nu titlurile onorează oamenii, oamenii onorează titlurile.”








[2] http://ro.wikipedia.org/wiki/Principele

duminică, 11 ianuarie 2015

Efectul de bumerang-Cum a determinat globalizarea apariția terorismului
În memoria lui Jean-Jacques Meriot, primul care mi-a îndrumat conștiința politică spre calea non-violenței. -Ali Laidi
-Sadovschi Armand, Rise, grupa 1

Ali Laidi este cercetător al institului de strategii și relații internaționale (IRIS) și responsabil cu redactarea Journal de l'Intelligence économique”. Acesta își obține masterul în jurnalism între anii 2001 și 2004. Doctor în științe politice al universității Paris 2, specializarea relații internaționale, Ali Laidi a lucrat pentru mai mule publicații: Le Figaro, Le Nouvel Observateur, L'Express, TF1, France Télévision notamment, France 24. Munca lui jurnalistică atinge subiecte precum terorismul islamic și războiul economic. Autor a numeroase articole în reviste de specialitate care vizează spectrul politicii internaționale, Ali Laidi, este, de asemenea, autorul a mai multor cărți:“Retour de Flamme”(2006), “Les secrets de la guerre économique”(2004), “Guerre secrète contre Al-Qaïda”(2003), “Le Jihad en Europe(2002).
Cartea despre care vreau să vorbesc a apărut în 2006 și a fost tradusă în română în 2007. Mărturisesc că atunci când am văzut numele autorului cu sonoritate arabă și titlul cărții, m-am gândit că este o lucrare plină de prejudecăți ce își propune doar să critice Statele Unite „decadente” din punct de vedere moral. Departe de acest lucru, cartea nu încearcă să justifice terorismul, ci doar să explice cauzele ce au dus la aceste acte de o violența extremă. Ne face să înțelegem mai bine fenomenul fundamentalist, dar și regiunea Orientului Mijlociu. Cercetătorul francez propune să scapam de propriile prejudecăți etno-centriste și euro-centriste. Relațiile internaționale reprezintă un mecanism mult prea complex pentru a fi înțeles în termeni maniheiști, așa cum prea mulți comentatori, încearcă să prezinte Occidentul rațional, în antiteză cu lumea musulmană irațională. Am avut surpriza să descopăr un intelectual cu o vastă cultură și cu un scris foarte bine argumentat, în cel mai pur stil elitist francez. Este vorba de un specialist autentic în relațiile internaționale, ce vine cu o critică solidă, asupra altor mari somități în domeniu, precum: Francis Fukuyama, Samuel Huntington, John Mearsheimer și Charles A. Kupchan. Ali Laidi se declară mai apropiat de Kupchan și de Paul Kennedy. De altfel, îmi este foarte greu să-l încadrez într-o școală de gândire. Acesta se află undeva între neorealism și neoliberalism. Susține că marea majoritate a statelor lumii au îmbrățișat principiile democratice și liberul schimb datorită avantajelor reciproce de pe urma comerțului. Pe de altă parte, ele nu au acceptat forma ultraliberală americană și nici felul în care să aplice democrația. La bazele conflictelor din acestă lume se află cauze economice, iar suveranitatea statelor rămâne încă un ideal fundamental în relațiile internaționale. Departe de a fi cauza principală, religia este doar un vector prin care se amplifică conflictele existente. Prăbușirea Zidului Berlinului și destrămarea URSS, reprezintă momentul de cotitură în relațiile internaționale, nu atentatul din septembrie 2001. Terorismul islamic a fost declanșat de faptul că, Statele Unite a devenit o putere hegemonică fără ca nimeni să mai poată să-i amenințe poziția pentru o bună perioadă de vreme. Noua globalizare nu este altceva decât expresia hegemoniei americane de tipul democrației liberale. Principalele cereri ale teroriștilor nu sunt de ordin religios, sunt de natură politico-economică. Ali Laidi critică în egală măsură liderii islamici și societatea civilă ce nu este în stare să fie unită și să se impună. Acesta îi consideră principalii responsabili pentru gradul de subdezvoltare a regiunii.
Din punct de vedere structural, cartea are patru părți. În prima parte, teza încearcă să combată percepțiile greșite pe care le avem despre terorism. Teroriștii nu sunt oameni iraționali, cum îi prezintă majoritatea specialiștilor occidentali ce apar în media, ci aceștia recurg la gesturi extreme deoarce își propun să conteste hegemonia americană. Disperarea lor este alimentată de faptul că zona Orientului Mijlociu este una dintre cele mai subdezvoltate din lume, inegalitățile sociale sunt foarte mari iar suvernatitatea națională le este încălcată.
Partea a doua prezintă Statele Unite ca putere hegenomică ce nu acceptă să-și piardă statutul. Este descrisă poziția pe care o are Statele Unite față de terorism. În lipsa unui inamic care să unească forțele politice din țară, politicienii americani au construit un inamic imaginar comun pentru întreaga lume civilizată în persoana războilui internațional împotriva terorismului. Un capitol foarte interesat pentru mine, în calitate de student la relații internaționale, a fost „Patru teorii:patru lumi!”, în care Ali Laidi a sintetizat foarte bine teoriile lui Francis Fukuyama, Samuel Huntigton, John Mearsheimer și Charles A. Kupchan. El observă neajunsurile acestor lucrări și faptul că, principalele autorități în relații internaționale, inclusiv cei patru, sunt americani și prezintă situația de pe mapamond dintr-un punct de vedere american.
Partea a treia se ocupă de felul în care lumea s-a schimbat după atentatul de la 11 septembrie. Jurnalistul reafirmă credința sa, conform căreia, secolul XXI s-a născut odată cu căderea Zidului Berlinului. Bipolaritatea s-a destrămat și a dus la sfârșitul războaielor ideologice. Ele au fost înlocuite de războaiele economice. Acest tip de război este atât de prezent și fără de încetare, încât pare că nu există un război. În realitate, lumea tinde spre multipolaritate și contestă monopolul american. Se ajunge la concluzia că nu există concurență perfectă deoarece nu toți agenții economici au la dispoziție aceleași informații pentru a putea lua o decizie”. Decalajul de dezvoltare economică dintre Nord și Sud avantajează emisfera nordică în ceea ce privește comerțul liber. Mai mult, marile puteri aplică arbitrat politici protecționiste și sancționează statele mai mici când acestea încearcă să facă același lucru. De fapt, toate puterile luptă între ele pentru supremație în acest război economic. Diferența constă în faptul că, lumea islamică este atât de lăsată în urmă în acestă competiție, încât singurul mod de luptă este îmbrățișarea carnagiului prin terorism.
Ultima parte propune o imagine mai detaliată a lumii arabe rămase în urmă. Citatul dat la începutul capitolului este foarte sugestiv:Chiar dacă politica impusă de țările industrializate, de reglementările economice dictate de instituțiile internaționale sau lăcomia distructivă a multinaționalelor din nord trebuie să fie criticate și denunțate în mod constant, nu ne putem rezuma numai la aceste analize și aceste discursuri de permanentă evitare a responsabilității și de victimizare, care par să devină o regulă pentru lumea musulmană.-Tariq Ramadan, autorul teoriei Euroislamismului. Ali Laidi critică acestă victimizare și gradul de înapoiere al liderilor politici în comparație cu tot mai mulți tineri cetățeni. Îi arată pe adevărații vinovați din interior: poziția femeii, decalajul cultural, științific și tehnologic, superstițiile, dependența economică, gravele inegalități sociale, lipsa perspectivelor și a locurilor de muncă etc. Dincolo de această analiză, jurnalistul de la France 24 vede o speranță în tinerii musulmani ce au fost educați în vest și îi încurajează pe aceștia să se întoarcă acasă pentru a construi state cu adevărat democratice și a aduce prosperitate economică. Din multe puncte de vedere, este o situație asemănătoare cu cea a diasporei românești.
Prezentarea structurii generale fiind încheiată, propun o aprofundare a ideilor esențiale din aceastră lucrare. Voi începe cu cadrul mai larg al relațiilor internaționale și cu modul în care Ali Laidi vede lumea de azi.
Francis Fukuyama proclama, după căderea Zidului Berlinului, sfârșitul istoriei ca luptă permanentă între oameni și între națiuni. Acesta gândește lumea în termeni evoluționiști-hegelieni, postulează că democrația liberală este ultima treaptă pe scara de evoluție a istoriei și că toate statele, în cele din urmă, vor adopta acestă filosofie. În opinia sa, statele subdezvoltate pot fi ajutate să se ridice prin comerț, iar acest comerț va funcționa ca un “porumbel al păcii. Interesele comune ale statelor, într-o economie interconectată, vor fi prea mari ca să mai conducă la conflicte. După căderea comunismului și a URSS, se va instala o pace eternă. Ali Laidi nu este de acord. Dacă comerțul ar fi fost un porumbel al păcii, nu am fi avut două războaie mondiale. Fukuyama a fost mult prea optimist și mult prea general în aprecierile sale. Nu există o lume democratică omogenă, democrația se manifestă diferit de la un stat la altul. Există diferențe majore între Statele Unite și Europa: “modalitățile politice ale regulilor libertății, și la nivelul convențiilor sociale și economice. URSS avea în componența sa, multe state satelit europene. După ruperea cortinei de fier, conflicte etnice și religioase au izbucnit în aceste state.
Samuel Huntington este mult mai pesimist decât Fukuyama. Acesta consideră că, la baza conflictelor din acestă lume, nu se află lupta dintre democrație liberală și dictatura comunistă, ci lupta dintre civilizații. Elementul esențial al unei civilizații este religia. El indentifică opt civilizații principale: islamică, confucianistă, occidentală, japoneză, ortodoxă, latino-americană, hindusă, africană. Aceste civilizații văd lumea într-un mod cu totul diferit și nu se pot înțelege între ele. Una își dorește să le domine pe celelalte și să le impună propria viziune. Din acestă cauză, lumea se va afla mereu în conflict, într-un război între civilizații. Atentatul de la 11 septembrie a reprezentat “Șocul civilizațiilor”. Laidi îl acuză pe Huntington de prea multă simplificare. Nu este vorba despre un șoc al civilizațiilor, ci despre un șoc al marilor puteri. Huntington nu se concentrează deloc pe relativismul cultural, prezent peste tot în lume. Clasificarea lui este periculoasă, deoarece amintește de clasificările rasiste, bazate pe prejudecăți. Altă eroare o reprezintă susținerea tezei luptelor de la granițele civilizațiilor. Există foarte multe conflicte în interiorul culturilor. Din nou, Ali Laidi subliniază că, Occidentul nu este omogen și că există viziuni diferite de o parte și alta a Atlanticului. Franța are reticențe față de sistemul anglo-saxon, iar Statele Unite consideră sistemul socialist francez drept “mediocru”.
John Mearsheimer este marcat “de un pesimism morbid”. Acesta crede că lumea bipolară era mult mai stabilă și că echilibrul puterilor fiind rupt, conflictele militare vor izbucni peste tot. Statele Unite este o putere în decădere. Ea se va retrage din angajamentele sale internaționale. În acest context, vor apărea marile lupte între cine să ocupe acest loc vacant. Germanii vor dori supremația în Europa. Englezii, francezii și rușii vor răspunde. Multipolaritatea ne va arunca într-o lume a războiului. China va dori supremația în regiune, iar acest lucru va trezi reacția Japoniei și a Coreei de Sud. Mearsheimer nu acceptă faptul că stabilitatea este dată de economie, nu de forța militară. Nu există nici o dovadă în istorie că democrațiile nu se luptă niciodată între ele. El propune ca Germania să devină o putere atomică. Frica celorlalți va garanta pacea, asemenea săbiei lui Damocles. Laidi opinează că, părerile lui Mearsheimer sunt sumbre în stilul lui Thomas Hobbes, nu realiste. Ele se bazează pe retragerea Statelor Unite din relațiile internaționale. Totuși, dupa 11 septembrie, s-a produs contrariul. Statele Unite au devenit tot mai active pe scena internațională.
Charles A. Kupchan, fost consilier al lui Bill Clinton, susține și el o lume multipolară marcată de lupta pentru supremație. Hegemonia Statelor Unite este tot mai contestată: “Bogăția colectivă a Uniunii Europene va ajunge repede să rivalizeze cu cea a Statelor Unite. Rusia va reuși să se ridice din nou și să-și găsească locul în sânul unei Europe aflate în plin proces de integrare. Nici Asia nu este cu mult în urmă. China este deja o prezența în regiune, iar economia sa se dezvoltă foarte rapid. Japonia, a doua putere economică mondială, va ieși până la urmă din faza de recesiune și, încetul cu încetul, își va extinde influența poltică și militară. Va exista o ruptură între Europa și Statele Unite asemănătoare cu cea a rupturii Imperiului Roman. Este vorba despre o ruptură culturală, o ruptură a valorilor. Kupchan recunoaște că Uniunea Europeană nu este omogenă, dar că unirea se va face în timp. Statele Unite greșesc când exagerează importanța terorismului. Ali Laidi observă că analiza este limitată la opozia Statele Unite-Europa. Această analiză ar putea fi extinsă către China, Japonia, Brazilia, Africa de Sud. El crede că “lumea este marcată de ridicarea noilor puteri”.
Ali Laidi propune o nouă teorie sistemică a relațiilor internaționale. Conflictele vor continua, doar natura lor s-a schimbat; s-au transformat în războaie economice: Începând cu 1989, bătăliile nu se mai duc numai pentru a cuceri teritorii sau a obține autonomia ori independeța; conflictele devin, de asemenea –și mai ales– economice. Principalele bătălii dintre state, via companiile multinaționale, sunt, înainte de toate, comerciale.” Globalizarea a însemnat accceptarea valorilor pieții libere. Totuși, “piața s-a liberalizat, nu și valorile.” Perspectivele asupra lumii sunt foarte diferite. Globalizarea nu ne poate aduce pacea proclamată de poltica cosmopolită, dar nici un război mondial total, în sensul clasic al termenului: “Globalizarea nu gândește, ea nu este altceva, pentru a-l parafraza pe Heidegger, decât dorința de putere, ascunsă sub masca dorinței de schimb”. Înainte, lupta pentru putere se dădea pe plan militar. Acum, asigurarea prosperității duce la supraconurență pentru prezervarea societății în care trăim. Statele Unite actionează prima în acestă direcție și își asigură bunăstarea prin politici economice arbitrare la nivel internațional. Statele occidentale sunt aliate pe plan politic, dar se luptă pe plan economic. Lumea islamică este marginalizată în acestă luptă pentru asigurarea viitorului și stabilității. Laidi propune, alături de războiul economic, termenul de război informațional. Concurența se bazează pe distrugerea competitorului de pe piață. Ca să poți face acest lucru, ai nevoie de o cantitate imensă de informații care să te ajute să înțelegi situația reală a pieții și situația competitorului. Serviciile de informații ale marilor puteri actionează în acest sens.
Globalizarea nu este altceva decât noul nume al politicii hegemonice americane. -Henry Kissinger, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, fost secretar al SUA.” Din nou, statele din Lumea a treia nu au nici o șansă în acestă competiție. “Globalizarea este, așadar, doctrina firească a hegemoniei mondiale.-Zbigniew Brzezinski, fost consilier de Securitate Națională al președintelui SUA”. Un raport foarte interesant întocmit de CIA, arată cum s-a putut realiza miracolul economic japonez. Studiul demonstrează că japonezii și-au găsit propria cale de dezvoltare, având o filosofie diferită de cea ultraliberală și că progresul lor nu are precedent în istorie. Acest lucru îngrijorează Statele Unite. Într-un discurs din 2006, G. W. Bush spunea: America trebuie să conducă lumea.(...) Alternativa la rolul de conducător al Americii este o lume mult mai plină de pericole și dominată de spaime.”  Este remarcabil etnocentrismul grosolan din discursul președintelui.
Ca o concluzie a ideilor sale asupra relaţiilor internaţionale, Laidi demonstrează sfârșitul mitului concurenței perfecte, printr-un exemplu pe înțelesul tuturor. Spionajul economic construiește premisele unei neîncrederi generalizate ce duce la conflict. Acesta evocă teoria jocurilor formulată de John Nash, un celebru economist și matematician, ce a primit premiul Nobel în 1994. “Doi prizonieri care nu pot comunica între ei au de făcut următoarea opțiune: unul își recunoaște fapta, celălalt nu, asta înseamnă închisoare pe viață pentru primul; nici primul, nici al doilea nu mărturisesc nimic, ceea ce înseamnă câte douăzeci de ani pentru fiecare; amândoi recunosc, zece ani pentru fiecare... Rezultatul: lipsa de cooperare și de încredere reciprocă duce la cele mai proaste soluții.”
Perspectivele asupra lumii ale lui Laidi fiind elucidate, pot să abordez problema terorismului plecând de la aceste premise. “Chiar dacă Dumnezeu nu ne-ar fi fericit cu darul islamului, strămoșii noștri păgâni ar fi respins venirea acestor catâri roșii”. - Ossama Ben Laden
În primul rând, lumea musulmană regretă statutul pierdut de mare putere. Acestă regiune se află în plină decădere, încă din anul 1492, anul ce a marcat alungarea definitivă a arabilor din Spania. Cei mai mulți istorici vorbesc despre începutul hegenomiei europene ca plecând din secolul XV. Cu atât mai mare neputința țărilor arabe de azi, când acestea nu dispun de niciun fel de mijloc de presiune asupra lumii.Terorismul fundamentalist islamic a apărut ca o expresie a acestei neputințe. Laidi subliniază că acestă explicație a fost interzisă de către mass media internațională, după 2001. Alimentată de puterea Statelor Unite, ea a refuzat o analiză obiectivă și s-a avântat în discursuri dogmatice de tipul bine și rău, rațional și irațional, civilizat și sălbatic, educat și primitiv, război dintre civilizații și nu război dintre puteri. Puțini știu faptul că jihad înseamnă, în realitate, o luptă interioară cu tine, pentru a deveni mai bun. Nu are legătură cu războiul. Cel mai bun exemplu este raportul parlamentar american referitor la atacurile din 2001 și la Ben Laden: “Tună și fulgeră împotriva prezenței trupelor americane în Arabia Saudită, unde se află locurile sfinte ale islamului. Vorbește despre suferințele poporului irakian, afirmând că ele sunt provocate de sancțiunile impuse după războiul din Golf și protestează împotriva sprijinului acordat de americani Israelului.” 
Terorismul a fost, la început, de tip anarhist. El a apărut la începutul secolului XX, și a fost îndreptat asupra liderilor politici occidentali. Atentatorii au fost reprezentanți anarhiști ai extremei stângi: “toți sefii de stat ai vremii, în frunte cu președintele Theodore Roosevelt, au făcut apel la coordonarea, la nivel internațional, a luptei împotriva acestuia. În noiembrie 1898, a fost organizată o conferință internațională împotriva terorismului anarhist.”
Principalele victime ale terorismului sunt în țările arabe: În 2005, aproape nouă din zece victime ale terorismului internațional au căzut în Irak și în Iordania.”  În fapt, terorismul a apărut tocmai fiindcă nu există o putere arabă. Terorismul este arma celor slabi, a celor care nu mai au soluție. Foarte mulți teroriști sinucigași au fost oameni cultivați în universitățile occidentale. Religia a întrenat foarte mulți activiști, dar ea este doar o formă de manipulare. Dacă atacul de la 11 septembrie a fost unul irațional, atunci ar trebui să tragem această concluzie și în privința holocaustului? Cum se explică că un stat civilizat, în inima Europei, a comis genocid? Mulți teroriști nu sunt religioși, ei luptă pentru suvernitatea țărilor lor.
“Suntem bolnavi și slăbiți, nu vrem decât să trăim în pace, dar ne-au silit să trăim pe Pământurile cele Rele, iar acum, numai amărăciune și disperare avem în suflet...Apoi, am încercat să ajungem în rezervația Red Cloud, dar omul alb nu ne-a lăsat. Astăzi, decât să ne întoarcem pe Pământurile cele Rele, mai bine ne jertfim în luptă. Spuneți-i Tatălui cel Mare că, dacă nu ne respinge, ne vom tăia beregata unii altora cu cuțitul, mai degrabă decât să cedăm. Și vom muri cu toții.” - Dull Knife, căpetenie a indienilor Cheyenne
Există o corelație directă între prezența trupelor NATO pe teritoriul Irakului și Afganistaului și atentatele din Statele Unite, Londra și Madrid. Atacul de la 11 septembrie nu a șocat lumea, a șocat Occidentul. Genocidul din Rwanda din 1994 s-a produs sub ochii ONU. Același lucru s-a întâmplat și în Bosnia. Exemplele pot continua. Cetățenii statelor arabe nu aprobă în mod direct atentatele teroriste. Dacă sunt întrebați dacă li se pare normal să fie uciși civili nevinovați, aceștia vor răspunde ca orice om normal de pe planetă. Este înfiorător ceea ce fac teroriștii, dar ceea ce fac armatele occidentale pe pământurile noastre este infinit mai regretabil. Oare viața a câtorva mii de occidentali nevinovați valorează mai mult decât sutele de mii de arabi uciși? În timpul Războiului Rece, Orientul Mijlociu a fost folosit ca tablă de joc pentru Statele Unite și URSS. Apariția lumii multipolare nu a ameliorat situația în zonă, din contră. Marile puteri urmăresc să-și asigure liniile de aprovizionare cu petrol și nu sunt interesate cu adevărat de progresul democratic din Arabia Saudită, Iran sau Afganistan. Din contra, pentru a securiza acestă zona și pentru mai multă stabilitate, aceștia impun sau susțin dicatatori și regimuri autoritare. Avizi să-și mențină supremația economică, statele occidentale susțin dicatori în statele arabe (Arabia Saudită).  Acest lucru este valabil atât atât pentru Statele Unite, cât și pentru marile puteri europene (cazul Libiei). Federația Rusă susține și ea cu armament terorismul pentru a păstra zona de influență în zonă. Aș putea da eu un exemplu. Chiar și azi, Rusia vinde armament guvernului sirian. Laidi continuă în acestă notă. Statele Unite au invadat Irakul în 2003, motivând că aceștia posedă armament nuclear. Comisia ONU nu a descoperit dovezi în acest sens. Totuși, Statele Unite și NATO au atacat fără acordul ONU. Războiul din Afganistan a fost motivat și de traficul ilegal de droguri. La mulți ani de la începutul conflictului, traficul cu opiu din Afganistan a explodat. Ben Laden a fost susținut de americani. Acesta a recurs la terorism tocmai în momentul în care Arabia Saudită a acceptat prezența trupelor străine pentru a rezolva problema Kuweitului, invadat de Saddam Hussein, în 1991. Ben Laden s-a oferit să elibereze Kuweitul cu propriile forțe arabe dar a fost refuzat de către Arabia Saudită. Este clară pretenția lui politică de suveranitate națională.
În al doilea rând, islamiștii trebuie să scape de mentalitatea autovictimizării. Situația lor este atât de proastă și din propia lor vină: elitele Marelui Orient Mijlociu poartă o mare răspundere pentru lamentabilul eșec economic și social al regiunii lor. În prezent, nu mai au de ales: trebuie să relanseze economia în favorea celor mulți și să permită accesul oponenților lor pe scena politică, cu condiția ca aceștia să respecte regulile democratice, asupra cărora să se fi pronunțat și popoarele arabe. Fără aceste eforturi de redresare, elitele respective vor continua să ofere pe tavă argumente care să le folosească adversarilor demoracrației. Liderii lor egoiști nu cunosc democrația, societatea este lipsită de orice coeziune. Alături de Africa, putem vorbi despre “un dezastru politic și socio-economic unic în istoria noastră contemporană.” Economia este la pământ, singurele resurse economice sunt cele de petrol și gaze de care profită o minoritate infimă și coruptă. Capitalul financiar provenit din exportul acestor resurse naturale a fost mai mult ca suficient pentru a susține o creștere economică stabilă. Problema este că banii au fost risipiți de elita politică arabă pe palate și lucruri extravagante. Banii sunt investiți în industrii care nu se află pe teritoriile arabe. Nu exista, la nivel politic, un interes național. Șomajul în rândul tinerilor este foarte ridicat. “Destinul care ne bate la ușă se numește globalizare. Țările precum țara noastră, subdezvoltate și lăsate pradă conflictelor și ezitării politicienilor, prea ocupați să-și dispute puterea și privilegiile pe care le conferă puterea, mereu gata să schimbe direcția, vor fi primele victime sigure.-Abdessalam Yassine, fondator al mișcării marocane Dreptate și Credință”. Cu alte cuvinte, aceștia nu sunt doar victimile Occidentului, ci a propii lor clase politice și a societății luate ca întreg. Știința și cercetarea sunt aproape inexistente. Evul Mediu a fost plin de arabi recunoscuți ca mari oameni de știință și cultură. Arabii erau considerați mari strategi. Clasa politică nu-și mai amintește de Saladin. Aceste lucruri s-au pierdut. Numărul brevetelor pentru invenții este extrem de redus, iar scriitorii arabi nu publică decât 1% din numărul de cărți publicate în lume.” Tinerii talentați pleacă în străinatate. Există optsprezece calculatoare la mia de locuitori.” Agricultura a rămas la nivelul feudalismului.
În acestă generalizată sărăcie, ultima scăpare o reprezintă religia. Societatea este foarte conservatoare și își simte valorile socio-culturale, amenințate de către globalziare. Levi-Strauss, în lucrarea Rasă și cultură, susține că singurul mod, prin care o cultură care se simte grav amenințată poate supraviețui, este refuzul dialogului și negarea oricăror valori străine. Libertatea de expresie și un libertinaj sexual de tip occidental destabilizează o societăte fără busolă. Îmbunătățirea situației femeii este nesemnificativă, acestea sunt maltratate și nu au acces la educație. Dar nu e doar cazul femeilor, rata analfabetismului este foarte mare și în rândul bărbaților. Arabii resping homosexualitatea, consumul de alcool și droguri, jocurile de noroc și cămătăria. Ei nu sunt capabili să înțeleagă valorile occidentale și consideră multe practici ca șocante și de neacceptat. Societatea lor se teme să nu își piardă identitatea. Ali Laidi invocă principiul lui Spinoza, conatus: “acea forță pe care o posedă fiecare individ, fiecare națiune, de a-și salva propria ființă.Majoritatea nu acceptă metodele folosite de teroriști dar acceptă o parte din cererile lor politice: neamestecarea occidentalilor în treburile lor interne, retragerea trupelor străine și crearea unui stat independet, Palestina. “Mobilizarea islamică a tuturor forțelor noastre este ultima noastră șansă, ultima redută de unde ne-am putea reorganiza apărarea și șansa de a ieși din capcana căreia internaționala banului, condusă de America cea arogantă, îi strânge în permanență lanțul. Cursa economică în care am căzut deja și darwinismul social care este fructul său amar, atentează și vor atenta și mai mult la viața noastră, fiind o amenințare nu numai pentru o pace socială și așa precară, ci la însăși supraviețuirea noastră ca națiune.” Dacă îmi este permisă o comparație, situația aduce puțin cu cea din Federația Rusă. Extinderea granițelor Uniunii Europene, i-au făcut pe ruși să se teamă de pierderea identății lor, nu doar a zonei de influență a fostului URSS. Aceștia s-au adunat în jurul lui Putin care pozează în apărătorul tradițiilor rusești.
Pe de altă parte, există un nou curent de tineri islamiști ce nu văd o contradicție din a prelua modul de viață occidental și tehnlogia, dar de a păstra tradițiile religioase. Aceștia încearcă să ridice statele arabe prin activități de tip pur capitalist. Își deschid afaceri și încearcă să copieze produsele din Occident, dar producția oferă locuri de muncă celor din Orientul Mijlociu iar produsele sunt personalizate cu specificul locului:îmbrăcăminte (Vetik, Dawahwear, Muslim by Nature), băuturi nealcoolice (Arab Cola, Qibla-Cola, Mecca Cola, Muslim-up), muzică (Din Records, Kery James, Sami Youssef).Din păcate, tinerii antreprenori se descurcă foarte greu fiindcă clasa politică nu este deschisă spre asemenea inițiative, ea este înclinată mai mult spre dicatură și autoritarism. Laidi ne indică vinovații: islamiștii, desigur, dar și liderii naționaliști. După ce au venit la putere, odată cu obținerea independeței, aceștia din urmă s-au folosit adesea de Coran pentru a-și supune popoarele.
Ali Laidi ne transmite că ne putem prea multe întrebări despre cum acționează teroriștii și nu de ce: “De ce au săvârșit asemenea acțiuni monstruoase? De ce atacă nevinovați? De ce au îmbrățișat cauza Al-Qaeda? De ce tinerii își sacrifică viața?(...)Oare ne naștem sau devenim nihiliști?
Concluzia lui Laidi este simplă. Terorismul nu va înceta până când nu rezolvăm cauza lui. Dacă nu înțelegem acest lucru, el se va regenera mereu. Soluța este ca marile puteri democratice să-și asume acest statut în fapt și împreună cu noua elită arabă democratică, să rezolve marile probleme politice din Orientul Mijlociu.
Este remarcabil faptul că acestă carte a fost scrisă în 2006! Subscriu la foarte multe idei prezentate în acestă teză. Cu atât mai mult în contextul noilor atentate teroriste din Franța. Presa și-a continuat linia subiectivă, lipsită de înțelegere și empatie. Consider că un intelectual autentic trebuie apere, măcar cu conștiința sa, pe toți oamenii nevinovați și nedreptățiți din acestă lume. Lucrurile prezentate în carte reprezintă o parte de adevăr, o perspectivă a celor ce nu pot fi vorbi și tot mai puțini sunt dispuși să-i asculte. Aș putea să dau foarte multe exemple, dar am să mă opresc doar la unul. De când a începutul războiul în Siria, în 2011, între 30 și 50 de civili sunt uciși zilnic. ONU investighează folosirea unor arme chimice pe civili. Nu acuz marile puteri că luptă pentru supremație. Mă simt cel mai apropiat de concepțiile neorealiste, în relațiile internaționale. Dacă e să fim sinceri cu noi, raportat la o scară a istoriei, este normal ceea ce fac. Nu mă deranjează propaganda sau ipocrizia lor. În shimb, îmi produce un gust amar, faptul că tot mai mulți oameni refuză să gândească critic, cu propria lor minte. Înainte de toate, libertatea de gândire este fundamentală. Este clar că trebuie schimbat ceva. Tot mai multe publicații de prestigiu publică analize pertinente. Foreign policy declară cu fermitate acest lucru încă din 2010: “The lesson of all this is clear: the war on terror produces terror. And the government exaggerates the threat in order to win acceptance of an unpopular policy. In doing so it demonises whole communities and ensures that a minority have additional motivation for committing terrorist attacks. This is the very definition of a counter-productive policy.”

Un ultimul lucru aș dori să subliniez. Nu recomand oamenilor de stat români să vorbească publicului larg despre idei asemănătoare cu cele găsite în carte. Soarta noastră este legată de NATO până la capăt. Există un risc ridicat de terorism în Balcani. România este o posibilă țină din cauza contribuției noastre la alianța NATO. Nu că aș suspecta un politican de așa ceva, dar România nu își permite gesturi nobile de politcă externă. Alternativa ar fi căderea sub influența Federației Ruse și repetarea scenariului din perioada interbelică. NATO este un rău necesar, interesul național fundamental și este singura noastră speranță de securitate.   

sâmbătă, 27 septembrie 2014

Books, doorways to life

                                                          
                                                                                                                        
       From the beginning of society, books were the most important tool to preserve and protect human knowledge in order to pass information to the next generation. Before books, the art of oratory was the only mean to guide our souls to illumination of our minds and to tell us how to live a wise life. But every good orator can be a manipulator and a sophist. The roman emperor and philosopher, Marcus Aurelius used to say:” Everything we hear is an opinion, not a fact. Everything we see is a perspective, not the truth.” In other words, books helped humanity to see beyond appearances and shadows of our world. From my own point of view, books are the most important tool that helped me to pass through the stormy days and made me conscientious of the relativity and misleading of what we like to call reality. Some say that reading is for the ones that have no personal life. But what if, I’m reading because my limited existence is just not enough for me?
       Firstly, books makes you leave more lives than your own. You can experience different ways of leaving, different values and you can take part in incredible adventures. They make you a different man than you were before. Scientific books helps you understand reality, our past and nature. Literature is a mimicry of life. It will help you travel through the gates of time and space. You will absorb the atmosphere of various parallel universes and societies. Also, witnessing our struggle, anguish and pain we will be able to understand, a little of the suffering and tragedy of the human condition. So will we become more sensitive, empathic and tolerant when facing other beings. A rare quality well needed in this jungle called capitalism. In time, you can obtain a wide range of vocabulary and you will realise that you can really express your thoughts, both in written and when giving a speech in front of a big audience. Likewise, myths, honour codes, philosophy of moral, religious and the theological books can make you a spiritual and meditative youth. They can be the light that shows us how to be wiser even from the beginning of our modest, but full of hopes and ideals that is called journey to the great transcendence that is called death. Philosophy will help us realise how subjective, temporary and illusory is our knowledge and understanding of the causes of the laws of nature, universe and human interactions. Our very existence will be shaken by this comprehension. Can’t you see the benefits of reading?
       Secondly, when I open a book, I enter a world that no one can take me away from. Scientific and technological progress in the twenty-first century have created conditions that are unfavourable for ration and searching truths. We are ruled by secrecy. Manipulation of the media that is supported by ruthless companies that would do anything to make profit in collaboration with a corrupt political class is a wide spread phenomenon in our globalized world. We are going to a new dark age that wants us to be puppets on strings. “Even if you can’t make it outside these walls you can eat food, sleep and keep living. But, that’s just like livestock. From the time we are born, we are free. Flaming water, frozen earth, I don’t care what it is. The one who sees them will be the freest person in the world! Fight! I would willingly give my life for that”. The only salvation from their misleading is traveling to a parallel world, your own world. This can be made only by reading. Books are the only reliable source of thinking. Even if the information is not entirely accurate or you just read a fantasy novel, the real effect of reading is that it makes you reason for yourself, elaborate a criticism thinking, and you will start asking questions, inconvenient questions for some. The idea is that you will may be able to stop doing what they say without thinking and questioning their actions. Albert Einstein used to say: “Unthinking respect for authority is the greatest enemy of truth.” If more people will do the same, you will represent a force that will endanger their system of chains. Dare to reach into the darkness, to pull someone in the light. Remember strong people not only stand up for themselves, they stand up for others too. Even if you can’t fight with them alone, at least you can say that you are not a sheep but a human with dignity that will never give up on his rights and freedoms. Furthermore, our greyish times created a new type of individual. Each person is increasingly lonelier comparing to the past. We are communicating less in reality. The daily job routine that we hate makes us depressive. There is no way out of it because we have to pay the bank rates. People are starting to die from a new illness: exhaustion. More and more teenagers from developed countries are becoming suicidal since they can’t find their place in this unmercyfull, fast paced high-tech urban monstrosity. Humans are not robots. Every person needs a moment to take his breath, relax and spread his wings in order to fly and to liberate his unique set of feelings. What better solution for escaping this pressing times than books? In this adverse conditions, is there any other doorway to save your soul?


       On the other hand, Friedrich Nietzsche had a different opinion: “People don’t want to hear the truth because they don’t want their illusions destroyed.” Nietzsche criticizes the fundamental values ​​of the ultra-streamlined society in which he lived reaching to the denial of encyclopedic principles which exclude the existence of vitalism. In other words, Nietzsche wants to induce the idea that our old values about right or wrong are relative and false. The new man needs to wake up from the superstitions and shake off the old traditions because they are just illusions. “Innermost essence of existence is the will to power". His design of thinking lead to a strong system of arguments that wiped out idealistic values, in particular of Christianity and the visions of romantic philosophers of history like Hegel. To sum up, we don’t need books and the benefits of reading, which I have shown above, because they are just dellusions. Lichtenberg comes to another dark conclusion: “What use is all this light if people do not have eyes to see or they voluntarily close the ones they have?” He wants to tell us that the benefits of culture and emancipation are none because the vast majority of people don’t want to think, and the ones that know, don’t want to act because of petty material interests so they close their eyes on purpose. Nowadays it is not feasible and profitable to know too much. Traditions and superstitions, especially in my country, represents another hindrance in awareness and awakening of reason. Is more comfortable to be ignorant. Knowledge can make you arrogant. You start to think that you are far superior than other people and have more rights, even the right to destroy what you think is wrong in order to create what is, in your mind, a better world. Another consequence is that you become incomprehensible by the society and dive in into a terribly frozen and tragic loneliness. Some hard facts can break your heart and erode your soul. The other objection to books is that not all people need to read in order to have a successful professional life. When you are battling for survival you don’t have neither the time, neither the mood to read. I will end this counter argument with a quote from Emil Cioran that speaks for itself: “Life is worth living only at the end of philosophy, on its ruins”.
        To conclude, books have their ups and downs. As I have shown, they can be the most important doorway to life. To summarize, reading makes you aware of the world around you, bestows you all the the knowledge for which our ancestors fought for in discovering, gives you the possibility to create your own universe or to evade this one. A trained mind is one that  is truly free. Books can give meaning to your life, both in pragmatic and spiritual meaning. Contrariwise, there are strong points of views that are challenging the benefits of knowledge. Stepping out of the masses have its risks and disadvantages. The vast majority of the values that are propagated in books can be mirages. In this economic crisis, where you can't find a job, books are not able to put bread on your table. No matter what is your opinion on this subject, I want to say that the most important value that I tried to transmit in this essay is liberty. In the name of if, I beg of you to think independently at the pros and cons of reading. I want to share with you one last issue of thinking: “education is not the learning of facts, but the training of the mind to think.”